Istoria Piñatei

Hei! Ție iți place să spargi o pinata? Dar dulciurile?! Yummy nu!?

Hai să aflăm mai intâi care-i sunt originile si după putem mânca câte dulciuri dorim!


Se spune că chinezii au fost, probabil, primii care au folosit ceva asemănător cu piñata la sărbătoarea Anului Nou, sărbătoare care marca, de altfel, şi sosirea primăverii. Ei confecţionau diverse figurine, de pildă, o vacă, un bou sau un bizon, pe care le acopereau cu hârtie colorată şi le umpleau cu cinci tipuri de seminţe. Pentru spargerea figurinelor se foloseau beţe colorate. Hârtia decorativă ce acoperea figurinele era arsă, iar cenuşa era strânsă şi păstrată pe tot parcursul anului pentru a le purta noroc.

Se crede că în secolul al XIII-lea, Marco Polo, a adus „piñata“ din China în Italia. Aici a primit actualul ei nume, de la cuvântul italian pignatta, adică oală fragilă. În această oală, în loc de seminţe se puneau bomboane, bijuterii sau nimicuri de tot felul. Piñata a ajuns apoi şi în Spania. Spargerea unei piñata a devenit un obicei practicat în prima duminică a Postului Mare. Se pare că la începutul secolului al XVI-lea, misionarii spanioli au adus piñata în Mexic.

Totuşi, misionarii spanioli au rămas probabil surprinşi, aşa cum am fost şi noi, când au aflat că băştinaşii din Mexic aveau deja un obicei asemănător. Aztecii sărbătoreau la sfârşitul anului ziua de naştere a lui Huitzilopochtli, o divinitate aztecă, simbolul soarelui şi al războiului. Cu această ocazie, în templul dedicat zeului, ei aşezau o oală de lut pe un stâlp. Oala era împodobită cu pene colorate şi era umplută cu mici obiecte de preţ. Apoi era spartă cu un băţ, iar obiectele preţioase care se împrăştiau pe jos erau oferite zeului. Şi mayaşii aveau un joc în care participanţii legaţi la ochi loveau o oală de lut agăţată undeva sus.

Pentru a le predica indienilor, misionarii spanioli au apelat la tot felul de strategii. Ei s-au folosit cu ingeniozitate de piñata spunând că simboliza, printre altele, şi lupta creştinilor pentru a învinge păcatul, precum şi pe Diavol. Tradiţionala piñata era o oală de lut acoperită cu hârtie colorată căreia i se dădea forma unei stele cu şapte colţuri, de care atârnau nişte ciucuri. Se spune că acestea reprezentau cele şapte păcate capitale: avariţia, voracitatea, trândăvia, mândria, invidia, mânia şi desfrânarea. Când o persoană legată la ochi lovea o piñata, însemna că voinţa şi credinţa oarbă învingeau ispita sau răul. Cadourile din interiorul unei piñata constituiau răsplata primită.

Mai târziu, piñata a fost inclusă în sărbătorile posadas din timpul Crăciunului, făcând parte din acestea şi în prezent. (Ca simbol pentru steaua care i-a îndrumat pe astrologi spre Betleem, se foloseşte o piñata în formă de stea.) În plus, obiceiul de a sparge o piñatanu lipseşte de la nici o petrecere dată cu ocazia unei zile de naştere. De fapt, piñatas au devenit atât de cunoscute ca elemente ale tradiţiei mexicane, încât Mexicul a ajuns chiar să le exporte.

Am descoperit că pentru mulţi locuitori ai Mexicului, piñata şi-a pierdut semnificaţiareligioasă, fiind considerată o simplă distracţie inofensivă. De fapt, în Mexic piñatas sunt folosite la multe ocazii festive, nu numai la posadas ori la zilele de naştere. Mai mult, în comerţ se găsesc piñatas având diverse forme, nu doar cele tradiţionale în formă de stea. Uneori, ele seamănă cu nişte animale, flori sau clovni.

In Mexic, posada este o sărbătoare de nouă zile, care se ţine înainte de Crăciun. Cu ocazia acesteia se pune în scenă episodul în care Iosif şi Maria căutau o posada, adică un loc unde să fie găzduiţi. Ca o încununare a festivităţilor, în toate cele nouă seri se sparge câte o piñata.